Singura explicatie logica pe care o gasesc pentru trenarea protestelor este…nehotararea populatiei. In ’89, scopul era clar: jos Ceausescu. In mod indubitabil, populatia se saturase de el si implicit de actiunile sale tiranice. Acum, scopul se divide in mai multe subscopuri, fiecare in cautare de reprezentanti. “Jos, Basescu”, “Jos guvernul Boc”, “Nu vrem USL”, “Vrem salarii mari”, “Vrem sa muncim in tara”, “Mi-e foame”, “Vrem sistem de invatamant calumea”, si lista poate continua la nesfarsit (dar eu nu).

E simplu. Sistemul nu cade pentru ca cei care protesteaza nu sunt uniti in scopuri. In 23 de ani, pare ca ne-am pierdut in detalii. Atata vreme cat protestele nu vor avea un numitor comun, este si normal sa nu se petreaca nicio schimbare.

Intre timp, cat noi ne hotaram ce sa scandam, se petrec abuzuri in serviciu pe seama noastra. Este clar ca nu noi am inceput aceste revolte. Vreau sa cred, in mod sincer, ca am fi avut lucruri mai importante, mai stringente pentru care sa luptam decat Raed Arafat. Mediatizarea Antenei nu a facut decat sa-mi intareasca presupunerile cum ca totul nu e decat o lupta intre “grei”, si in piata li s-a dat drumul pionilor.

In principiu, stim impotriva cui luptam, dar nu stim de partea cui suntem. Pana cand nu vom avea un lider caristmatic, in stare sa ne reprezinte nevoile si sa ne ghideze in aceasta lupta contra puterii actuale, nu vom putea razbi. Acesta este cruntul adevar. Pentru ca nu putem da jos puterea fara sa venim cu solutia.

Din pacate, clasa politica din romania trebuie sa se reinventeze, iar timpul e scurt. Poporul roman nu a fost unul dintre cele mai muncitoare popoare, ce-i drept, dar am fost, pana de curand, un popor de oameni destepti. De aceea, mai tot timpul ne-am ales oameni destepti sa ne reprezinte. Conducatorul e oglinda poporului. Dar, de 8 ani incoace, romanii au facut o greseala teribila.

Ce s-a intamplat cu noi? Eram matematicieni, inventatori, intreprinzatori…acum privim avizi la asistentele lu’ Capatos, batai intre dive si “reality-show-uri” penibile. Am lasat de-o parte creionul si foaia pentru un ecran care ne bombardeaza cu ignoranta. Mamele de noua generatie nu mai stiu sa faca supa cu galusti, dar sunt la curent cu rochia de mireasa a lu’ Tonciu.

Din pacate, romanii au ales, acum 8 ani, un reprezentant al clasei de jos. “Presedintele poporului”, i se mai spunea. Acest om, din pacate, nu a fost reprezentantul de seama, catre care trebuia sa ne uitam in sus, care ar fi trebuit sa ne dea imboldul de a fi mai buni in ceea ce facem, de a ne educa si de a ne imbunatati. A fost romanul care ne-a aratat ca se poate si daca nu esti educat, daca nu esti ambitios si daca nu muncesti. Ne-a aratat alte “valori”, ale unei romanii decazute, pe care noi le-am imbratisat cu usurinta si pe care le-am lasat sa devina tipare: smecheria, hotia, calcatul pe capete, needucarea.

In timp ce noi eram atat de ocupati sa ne incadram noilor tipare impuse de reprezentantul nostru, am uitat sa fim oameni. Am fost atat de entuziasmati de usurinta unui castig facil, precum presedintele nostru ales printr-o manevra de ultim moment, incat am lasat balta orice urma de comportament etic, doar pentru mirajul de a “trai bine”. Asta a ajuns acum Romania, asa au ajuns romanii: participantii unei curse, fara reguli, catre o viata imbelsugata pe spinarea altora.

Avem nevoie de altcineva. Cu tristete in suflet, spun ca avem nevoie de un strain, pentru a ne invata valorile pe care le aveam si noi candva. E clar ca Romania duce lipsa de modele, de exemple viabile. Si atunci, de ce nu am “importa” un conducator abil, la fel cum facem si cu celelalte produse din frigiderul nostru? Daca noi, ca romani, am hotarat demult, ca nu mai avem incredere in tara noastra, in produsele noastre, de ce sa nu facem la fel si cu reprezentantii nostri?

Acum un an, nici nu as fi vrut sa aud de asa ceva. Am fost, si sunt in continuare o patrioata. Treptat, insa, mi-a dat seama ca avem nevoie de un strain, pentru a ne invata sa fim iar ROMANI.

Guvernul s-a ascuns sub o piatra si a iesit abia azi, timid, in frunte cu un Boc confuz care face o declaratie inutila, urmat fiind de un ministru de interne de care nu am auzit pana acum, Traian Igas. Acest ministru, luandu-si “treaba” in serios ne explica noua nonsalant cum acei huligani vor fi gasiti si cum vor fi prevenite noi violente prin urmarirea mijloacelor de comunicare, in special a site-urilor de socializare. O declaratie care are SECU scrisa pe ea precum hainele de la Secuiana.

Oamenii sunt agitati, protesteaza din felurite motive, care mai de care mai personale:  “Nu am bani de medicamente”, “N-am ce pune pe masa”, “Taxele sunt prea mari”, “Avem o tara condusa de incompetenti”,  “Prea multe abuzuri de putere”, “Am prea multa violenta si nu pot s-o stapanesc”.

Adevarul e ca de mult timp se tot asteapta o schimbare si nu mai vine. Cu toate miscarile Occupy din lume, de unde mai pui si revoltele din Libia si Egipt, CEVA trebuia sa se intample, iar romanii, derutati, au zis ca trebuie sa iasa in strada cu orice pret. Din pacate, acolo unde sunt oameni derutati si disperati, sunt si capuse care apar pentru a se hrani de pe urma nemultumirii altora.

Da. Am fost sustinator Crin Antonescu acum doi ani, cand a candidat la presedintie. Acum, USL mi se pare o bataie de joc la adresa romaniei. PSD nu ar trebui sa aiba iar puterea, fie ea si divizata. Modul in care au ajuns sa vorbeasca despre oamenii de la universitate ca si cand ar fi sustinatorii lor mi se pare deja dovada unei disperari prostesti. Mi-ar placea sa cred ca romanii inca au proaspata in minte experienta din ’89, pentru a nu repeta aceleasi greseli.

Cat despre violentele care au loc in cadrul acestor prosteste, mi se par in mare parte orchestrate de aceeasi tagma care au instigat si la revolutia decembrista, dand vina pe “huligani” sau “ultrasi”. Da, intr-adevar, nu se poate schimbare fara sacrificii de ordin material si uman, dar deja am vazut cum apar parazitii sa suga din revoltele stradale acceptul unei natiuni pentru o alta vitrina. Fara echivoc, nici macar o persoana nu ar trebui sa se puna in pericol in van, atata timp cat sforile sunt inca trase de sus, de politicieni oportunisti.

Si, la urma urmei, nici oamenii nu stiu ce vor. De’asta pot fi manipulati si de PDL si de USL. Ei vor salarii mai mari, o alta lege a sanatatii, alta lege a educatiei, iar liderii partidelor sunt deja gata sa le ofere promisiunile zadarnice din fiecare an electoral.

De aceea, in loc sa fiu si eu acolo, la Universitate, alaturi de studenti, stau acasa si ma intreb…Dara eu, cu cine protestez?

Vreau sa ninga!

Nu voi povesti filmul. Voi spune doar lectia invatata. Se ia una bucata vis neimplinit. Si se duce la bun sfarsit. Insa, cu ce cost? Uneori, in neobosita noastra lupta de a finaliza visuri, ambitii, scopuri…uitam a mai observa ceva si in jurul nostru. Sunt oameni care pot deveni importanti pentru noi (sau pentru care noi suntem importanti), insa noi nu-i putem vedea de “visul” nostru maret care ne blocheaza vederea frontala. Si periferica. Sunt oameni care au nevoie de noi mai mult decat ambitiile noastre. La urma urmelor, ne deosebim de animale prin ceva ce se numeste constiinta, acel CEVA care ne impiedica sa fim egoisti tot timpul. De multe ori, scopul nici nu mai conteaza, e doar un checkpoint in acest joc  numit viata. Important este ce invatam in drumul spre acel checkpoint, ce achizitionam, ce “quest-uri” facem, pe cine mai ajutam. Cine ne mai ajuta si pe noi. Cand iti depasesti un scop, il vei inlocui cu un altul…dar ce capeti pe drum? Priceless.

As putea face o paralela si la filmul despre viata lui Enzo Ferrari. Si acel om a avut un vis. L-a parcurs victorios, insa calcand peste cadavre, mintind si deceptionand. In final? Da, a construit un imperiu. Oamenii il admira, munca lui este epocala. Dar EL, omul ce a trecut prin toate, daca ar fi putut, i-ar fi adus inapoi pe toti cei dragi, in detrimentul visului sau maret. Si oamenii mintiti?…ranile se vindeca, dar cicatricile raman. Sacrificii sunt necesare tot timpul, dar in acelasi timp nu ar trebui sa regretam nimic. In clipele de singuratate, vom intelege.

In alta ordine de idei, pentru ca lectia de viata ia sfarsit aici, al treilea film nominalizat in acest post este Ice Age: A Mammoth Christmas, pentru toti fanii CRACIUN. Sunt 20 de minute de ras si voie buna, sustinute de boacanele lui Sid si Scrat, dar si de…Mos Craciun!! Pentru fanii COLINDE, am unul frumos pentru voi:

Si pe final, pentru ca sunt o fata de cuvant, I wanna give a shoutout to Beaver, my bwoy in Canada, writing exams and shit. May the force be with you, my friend. Don’t let those subjects get the better of you!!!

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

Si de la capat.

Vara a trecut ca o adiere de vant, facand loc…iernii bruste care si-a intrat in drepturi inca de la inceputul lunii octombrie. Cam acelasi soc l-am simtit si eu, trecand de la liceu (oh, dulce liceu, unde profesorii nu imi spuneau ca am intarziat cand veneam cu 2 minute mai devreme) la facultate.  La fel cum aerul rece imi pisca fata, la fel si facultatea mi-a dat o palma peste fata.

Colectiv nou, profesori noi, cladiri noi, mancare noua. M-am trezit plonjand in necunoscut, desi imi imaginez ca plecarea din Romania n-ar fi fost decat un soc si mai mare. Macar mai am un an de despartire treptata de tot ce-mi era familiar, de tot ce imi devenise reflex.

Si cum e viata la ASE? Inca nu stiu. Sunt atatea organizatii care ma atrag, atatea cladiri cu care sa ma familiarizez, atatea scurtaturi pe care sa le invat si atatia oameni pe care sa-i cunosc! Tot ce stiu e ca probabil candva, voi putea vorbi cu aceeasi usurinta despre viata la ASE cum pot vorbi acum despre viata la Mark Twain (hey y’all!).

Totusi, vremea promite sa se incalzeasca de saptamana viitoare. La fel si facultatea.

Drumul, insa, m-a facut sa poposesc vreo jumatate de ora pe la Aeroport Baneasa, in asteptarea unui mijloc de transport. In statie, ca de obicei, lume de tot felul, printre care se evidentia un taran cu pretentii de oras care vroia sa faca un ban rapid pe spinarea unui american, o batranica binevoitoare si americanul in cauza. Dintr-un spirit civic pe care l-am exersat mult in ultima vreme, m-am decis sa-l ajut eu pe american, mai ales dupa ce taranul care incerca sa-l bage intr-un maxi-taxi a fost refuzat, probabil datorita instinctului de conservare al americanului.

Batranica vorbea ea ce incerca sa vorbeasca in engleza, dar romanismele il cam incurcau pe domn, asa ca i-am explicat eu ce trebuie sa faca. Si cum autobuzul nu mai venea, nici al meu nici al lui, omul s-a pus pe vorbit. Si de unde nu vorbea, acum nu mai tacea. Nu ma intelegeti gresit, de obicei imi place sa fac conversatie cu straini pt ca sunt mult mai cu bun simt decat ai nostri, de unde mai pui ca am ocazia sa-mi exersez limbile straine. Dar mie mi-era cam somn, soarele batea perpendicular pe scalpul meu, deci numai de povestit cum am ajuns eu sa vorbesc engleza cu accent american perfect nu aveam eu chef. Dar americanii, cum ii stim, cu chef de vorba permanent…

Acum vreo saptamana am mai avut ocazia sa ajut, intr-o oarecare masura, un neamt. Mare diferenta. Nici contextul nu era propice, dat fiind faptul ca ai nostri controlori romani il luau la rost pt faptul ca nu a validat cardul de calatorie (dar daca omului nu i s-a spus…de unde sa stie?), insa un om mai antisocial nici ca se putea. Cand cineva iti vorbeste limba intr-o tara straina, ai zice ca ai putea sa faci un mic efort sa si privesti acea persoana, insa domnul nuuu, tot cu capul pe sus.

Din ambele conversatii am putut sa trag cateva concluzii. Cea de baza e ca stereotipurile au si ele samburele lor de adevar…Cat despre romani, din ambele guri am auzit cat de dezorganizati suntem. Suntem oameni calzi, primitori, deschisi, dar nu putem pune nimic in ordine. Americanii vorbesc mult, iar nemtii sunt reci si distanti.

Iata de unde se nasc si stereotipurile astea…

Si apoi vocea inspirationala: “Get back up and do my backwards crossovers!” Stef, esti mortala. Ce m-as face fara tine?

Morala: nimic nu iese din prima. Nici din a doua, nici din a treia. Dar daca incerci, iar si iar, eventual vei ajunge sa spui ca toata durerea, toate cazaturile, toate concesiile, totul a meritat doar pentru rezultatul final. Si nu vorbesc numai de patinatul pe gheata. Totul inseamna suferinta pana la fericire.

In rest, centrul Bucurestiului e superb, ca intotdeauna. Ploile de vara il umanizeaza, il curata, il improspateaza. Si eu odata cu el. Pacat ca nu exista ploi si in suflet…

Bun de vazut: The Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Al doilea film in care il vad pe Jim Carrey fara sa se maimutareasca, fara sa ma faca sa rad. E un film genial, daca ai dispozitia necesara. Iti arata ca oricat ai incerca sa stergi pe cineva din memorie, nu se sterge niciodata din inima. Totusi, parca mi-as dori o experienta Lacuna INC.

How happy is the blameless vestal’s lot!

The world forgetting, by the world forgot.

Eternal sunshine of the spotless mind!

Each pray’r accepted, and each wish resign’d …(Alexander Pope)

Ploile de vara nu-mi vor parea niciodata urate, la fel cum Lacuna INC nu va exista niciodata…

PS: La multi ani, copii! La multi ani si mie…

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam “lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e “fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem “the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?