filosofale


Intotdeauna am fost de credinta ca ai nostri controlori romani scot ce-i mai rau dintr-un om. Astazi, precum orice teoretician umil, am privit cu insufletire cum rodul gandului meu ia fiinta.

Se facea ca era o dimineata tarzie, sau un pranz timpuriu, in autobuzul 226. Trei controlori iesisera la un mic raid, in perpetua lor cautare pentru carduri nevalidate/expirate si injurii creative. Nici nu s-ar fi gandit ei, trezindu-se de dimineata, ca aceasta va fi ziua in care isi vor lua o admonestare de la un cetatean caruia nu-i pot reprosa nimic.

Cetateanul in cauza era un om pe la vreo 40 de ani care probabil inca mai avea reziduuri de oaresice substante de la white sensation (omul era imbracat integral in alb), altfel nu-mi explic. Se produce trecerea dintr-o mana intr-alta a cardurilor de calatorie, fara incidente. Controlorii reusisera sa-si termine treaba cam cu jumatate de statie inainte, asa ca asteptau politicos sa coboare, cand domnul cu pricina a izbucnit.

Le-a reprosat lipsa de profesionalism (tinuta, ecuson), tact, dar si de etica, intr-un discurs plin de emfaza. Le-a micsorat autoritatea in fata calatorilor, expunand defapt drepturile lor limitate asupra celor fara de bilet: controlorii nu sunt decat niste civili, care nu sunt indreptatiti sa ceara actul de identitate nimanui, ori sa tina cu forta pe nimeni; aceste actiuni sunt, prin lege, permise doar organelor politienesti sau jandarmeriei.

Dupa ce coboara „cei trei muschetari”, protestand ofuscati fata de tupeul domnului, acesta din urma continua cu indignarea asupra neamului romanesc. Cum ca am fi un popor de molai pasivi si ca ne-am merita soarta. Ca studentii englezi au protestat imediat fata de taxele marite si s-au vazut rezultate. Ca peste tot in Europa se vad rezultate, numai noi suntem intr-o stare letargica. Moment in care, o duduie pensionara se ultragiaza, condamnand comportamentul lui nenationalist.

Omul, impacientat, cu o dedicare demna ori de un geniu, ori de un nebun, ori de ambele, i-a dat exemple din Ana Blandiana si Nicolae Iorga, intru sustinerea punctului sau de vedere: romanii au fost, sunt si probabil vor fi in continuare un popor apatic, amorf, anost si alte adjective cu „a” care nu imi vin acum in minte.

Imi placea cum pensionara, nationalista si suparata ca omul „manjeste cu noroi” tara si romanii, era si una dintre cele care nu a iesit la proteste si totusi se judeca in prezent cu guvernul pentru banii de la CAS, pe banii cetatenilor onesti. Ironia sortii.

Concluzia pe ziua de azi? Calatoriti cu RATB-ul, nu stiti ce pierdeti!

🙂

Anunțuri

Cateodata, un film naiv poate declansa o revelatie, o epifanie, ca si in House MD. Un film pentru copii, un desen animat nevinovat. Este vorba de filmul UP, pe care l-am  vazut si eu, in sfarsit, dupa ani buni de la lansare. Va spun drept, nu ma asteptam sa fie atat de impresionant. Parea un filmulet usurel, care sa te invete lectiile obisnuite de prietenie, „nu-i fa altuia ce tie nu-ti place” si chestii asemanatoare. In schimb, am gasit o lectie de viata pentru copii, dar si pentru adulti deopotriva.

Nu voi povesti filmul. Voi spune doar lectia invatata. Se ia una bucata vis neimplinit. Si se duce la bun sfarsit. Insa, cu ce cost? Uneori, in neobosita noastra lupta de a finaliza visuri, ambitii, scopuri…uitam a mai observa ceva si in jurul nostru. Sunt oameni care pot deveni importanti pentru noi (sau pentru care noi suntem importanti), insa noi nu-i putem vedea de „visul” nostru maret care ne blocheaza vederea frontala. Si periferica. Sunt oameni care au nevoie de noi mai mult decat ambitiile noastre. La urma urmelor, ne deosebim de animale prin ceva ce se numeste constiinta, acel CEVA care ne impiedica sa fim egoisti tot timpul. De multe ori, scopul nici nu mai conteaza, e doar un checkpoint in acest joc  numit viata. Important este ce invatam in drumul spre acel checkpoint, ce achizitionam, ce „quest-uri” facem, pe cine mai ajutam. Cine ne mai ajuta si pe noi. Cand iti depasesti un scop, il vei inlocui cu un altul…dar ce capeti pe drum? Priceless.

As putea face o paralela si la filmul despre viata lui Enzo Ferrari. Si acel om a avut un vis. L-a parcurs victorios, insa calcand peste cadavre, mintind si deceptionand. In final? Da, a construit un imperiu. Oamenii il admira, munca lui este epocala. Dar EL, omul ce a trecut prin toate, daca ar fi putut, i-ar fi adus inapoi pe toti cei dragi, in detrimentul visului sau maret. Si oamenii mintiti?…ranile se vindeca, dar cicatricile raman. Sacrificii sunt necesare tot timpul, dar in acelasi timp nu ar trebui sa regretam nimic. In clipele de singuratate, vom intelege.

In alta ordine de idei, pentru ca lectia de viata ia sfarsit aici, al treilea film nominalizat in acest post este Ice Age: A Mammoth Christmas, pentru toti fanii CRACIUN. Sunt 20 de minute de ras si voie buna, sustinute de boacanele lui Sid si Scrat, dar si de…Mos Craciun!! Pentru fanii COLINDE, am unul frumos pentru voi:

 

Si pe final, pentru ca sunt o fata de cuvant, I wanna give a shoutout to Beaver, my bwoy in Canada, writing exams and shit. May the force be with you, my friend. Don’t let those subjects get the better of you!!!

🙂

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

Vara. Soare. Iubire. Prieteni. Distractie. Aeroport. Despartire. Punct.

Si de la capat.

Vara a trecut ca o adiere de vant, facand loc…iernii bruste care si-a intrat in drepturi inca de la inceputul lunii octombrie. Cam acelasi soc l-am simtit si eu, trecand de la liceu (oh, dulce liceu, unde profesorii nu imi spuneau ca am intarziat cand veneam cu 2 minute mai devreme) la facultate.  La fel cum aerul rece imi pisca fata, la fel si facultatea mi-a dat o palma peste fata.

Colectiv nou, profesori noi, cladiri noi, mancare noua. M-am trezit plonjand in necunoscut, desi imi imaginez ca plecarea din Romania n-ar fi fost decat un soc si mai mare. Macar mai am un an de despartire treptata de tot ce-mi era familiar, de tot ce imi devenise reflex.

Si cum e viata la ASE? Inca nu stiu. Sunt atatea organizatii care ma atrag, atatea cladiri cu care sa ma familiarizez, atatea scurtaturi pe care sa le invat si atatia oameni pe care sa-i cunosc! Tot ce stiu e ca probabil candva, voi putea vorbi cu aceeasi usurinta despre viata la ASE cum pot vorbi acum despre viata la Mark Twain (hey y’all!).

Totusi, vremea promite sa se incalzeasca de saptamana viitoare. La fel si facultatea.

🙂

Prima cazatura pe gheata e tot timpul cea mai dureroasa. E un sentiment groaznic, care te pironeste locului si pentru acele cateva secunde, care par ore, vrei sa ramai acolo, in mijlocul ghetii, si sa urli. Sa te dai batut. Nici frica de cistita/boli pulmonare nu e de-ajuns cat sa te ridice de-acolo. E dezamagirea aia, care te cuprine dintr-o data si iti spune: „degeaba, n-ai sa poti. Asa ca poti sa te dai batut.”

Si apoi vocea inspirationala: „Get back up and do my backwards crossovers!” Stef, esti mortala. Ce m-as face fara tine?

Morala: nimic nu iese din prima. Nici din a doua, nici din a treia. Dar daca incerci, iar si iar, eventual vei ajunge sa spui ca toata durerea, toate cazaturile, toate concesiile, totul a meritat doar pentru rezultatul final. Si nu vorbesc numai de patinatul pe gheata. Totul inseamna suferinta pana la fericire.

In rest, centrul Bucurestiului e superb, ca intotdeauna. Ploile de vara il umanizeaza, il curata, il improspateaza. Si eu odata cu el. Pacat ca nu exista ploi si in suflet…

Bun de vazut: The Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Al doilea film in care il vad pe Jim Carrey fara sa se maimutareasca, fara sa ma faca sa rad. E un film genial, daca ai dispozitia necesara. Iti arata ca oricat ai incerca sa stergi pe cineva din memorie, nu se sterge niciodata din inima. Totusi, parca mi-as dori o experienta Lacuna INC.

How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d …(Alexander Pope)

Ploile de vara nu-mi vor parea niciodata urate, la fel cum Lacuna INC nu va exista niciodata…

PS: La multi ani, copii! La multi ani si mie… 🙂

🙂



Bucurestiul e prea cald de la o vreme. N-a mai fost atat de cald de un an si…ceva, iar orice experienta cu RATB-ul devine una intensa. Imi aduce aminte de mass-ul ala cu tente sexuale care circula intr-o vreme printre noi, in care se vorbea de trairile intense si respiratia accelerata, si mai ales de transpiratie. Transpiratia altora, care din dorinta de a face economie (ca deh, e criza) se raspandeste in miasme nu prea placute. Oameni buni, va jur, nu se face economie de la un flacon de deodorant! E singurul lucru decent si de bun simt care inca e accesibil in tara aceasta superba, pe care noi o numim Romania.

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam „lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e „fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem „the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?

🙂