Happy Time


Am crescut intr-un mediu in care Valentine’s Day era o sarbatoare in toata regula. Tin minte si acum cand, inca din generala, doamna directoare aduna toti elevii, in pauza mare, in sala de sport (in gimnaziu, locul de intalnire a devenit biblioteca), pentru a citi toate felicitarile din cutia traditionala de Sf. Valentin.

Desigur, asta era doar rezultatul. Defapt, noi, elevii, ne pregateam cu muulte saptamani inainte pentru Valentine’s Day. Doar aceea avea sa fie ziua cand „our special crush” va primi un semn de la noi (si invers!), un semn ce putea sa schimbe totul.

Pe langa Craciun, Paste si Ziua Mamei, Valentine’s Day era singura cealalta sarbatoare pentru care faceam felicitari in timpul orei de pictura. Si, de cele mai multe ori, dura cam 2 saptamani sa le definitivam. La sfarsit, le depuneam cu un fior naiv in cutia cu pricina. Nu erau numai pentru pasiunile noastre secrete. Le trimiteam si prietenilor cei mai buni, un „suvenir” anual pentru a le aminti ca sunt importanti pentru noi.

Intre timp, am crescut. Traditia scolii a palit, pana cand a ajuns sa fie o petrecere pentru „cei mari”. Sau poate cine stie, cei mici inca o sarbatoresc la fel?

Da, am crescut in „cultul” Valentine’s Day. Dar nu era sarbatoarea aia consumerista, in care ne asteptam sa primim chestii cat mai scumpe, sa mergem in locuri cat mai scumpe, excursii de lux si toate cele. Nici nu imi dau seama cand a ajuns ce a ajuns acum.

Valentine’s Day nu a fost niciodata despre cadouri. A fost prilejul acela de a le spune celor pe care ii iubim ca se afla in inima noastra. Pentru ca asa suntem noi, oamenii: ne e frica sa fim raniti, vulnerabili si de aceea nu tradam emotiile atat de usor. Ne trebuie o scuza, o zi speciala sa demonstram cat inseamna apropiatii nostri pentru noi. Oricine „poate scapa” cu o declaratie timida astazi, asta e frumusetea sarbatorii.

Valentine’s Day nu e despre a primi. Este despre A DA. E un Craciun al declaratiilor de dragoste, iar zapada de afara poate sa o confirme! Deci, luati o hartie si cateva creioane colorate si redescoperiti placerea de a face ceva pentru cineva drag!

🙂

Anunțuri

Nope, just Chuck Testa.

🙂

„…acum, in capitala, se inregistreaza 5 grade celsius…” spune stirista de la Magic FM in felul ei monoton. Suntem la jumatatea lui Decembrie. Unde e zapada? Unde sunt temperaturile cu minus? Unde e I A R N A? Am spiritul Craciunului, dar imi lipseste ESENTA, baza aceea palpabila, patura groasa si rece peste pamantul inghetat. Vreau sa patinez iar cu cizmele pe zapada batatorita, la fel ca in iarna trecuta, pe vremea asta.  Vreau sa stau noaptea, la geam, sa vad in felinare fulgi mari varsandu-se. Vreau o mare de alb. Vreau magie.

Vreau sa ninga!

🙂

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

Vara. Soare. Iubire. Prieteni. Distractie. Aeroport. Despartire. Punct.

Si de la capat.

Vara a trecut ca o adiere de vant, facand loc…iernii bruste care si-a intrat in drepturi inca de la inceputul lunii octombrie. Cam acelasi soc l-am simtit si eu, trecand de la liceu (oh, dulce liceu, unde profesorii nu imi spuneau ca am intarziat cand veneam cu 2 minute mai devreme) la facultate.  La fel cum aerul rece imi pisca fata, la fel si facultatea mi-a dat o palma peste fata.

Colectiv nou, profesori noi, cladiri noi, mancare noua. M-am trezit plonjand in necunoscut, desi imi imaginez ca plecarea din Romania n-ar fi fost decat un soc si mai mare. Macar mai am un an de despartire treptata de tot ce-mi era familiar, de tot ce imi devenise reflex.

Si cum e viata la ASE? Inca nu stiu. Sunt atatea organizatii care ma atrag, atatea cladiri cu care sa ma familiarizez, atatea scurtaturi pe care sa le invat si atatia oameni pe care sa-i cunosc! Tot ce stiu e ca probabil candva, voi putea vorbi cu aceeasi usurinta despre viata la ASE cum pot vorbi acum despre viata la Mark Twain (hey y’all!).

Totusi, vremea promite sa se incalzeasca de saptamana viitoare. La fel si facultatea.

🙂

Astazi, in aceasta superba zi de luni, cand eu as fi putut sa umblu pe oriunde altundeva decat la scoala, ma gasesc in imposibilitatea ubicuitatii. Daca trebuie, trebuie! Drumul, anevoios ca de obicei, si nu datorita terenului accidentat ci mai degraba chinului numit RATB, m-a dus intr-un final in locul ‘mult-dorit’.

Drumul, insa, m-a facut sa poposesc vreo jumatate de ora pe la Aeroport Baneasa, in asteptarea unui mijloc de transport. In statie, ca de obicei, lume de tot felul, printre care se evidentia un taran cu pretentii de oras care vroia sa faca un ban rapid pe spinarea unui american, o batranica binevoitoare si americanul in cauza. Dintr-un spirit civic pe care l-am exersat mult in ultima vreme, m-am decis sa-l ajut eu pe american, mai ales dupa ce taranul care incerca sa-l bage intr-un maxi-taxi a fost refuzat, probabil datorita instinctului de conservare al americanului.

Batranica vorbea ea ce incerca sa vorbeasca in engleza, dar romanismele il cam incurcau pe domn, asa ca i-am explicat eu ce trebuie sa faca. Si cum autobuzul nu mai venea, nici al meu nici al lui, omul s-a pus pe vorbit. Si de unde nu vorbea, acum nu mai tacea. Nu ma intelegeti gresit, de obicei imi place sa fac conversatie cu straini pt ca sunt mult mai cu bun simt decat ai nostri, de unde mai pui ca am ocazia sa-mi exersez limbile straine. Dar mie mi-era cam somn, soarele batea perpendicular pe scalpul meu, deci numai de povestit cum am ajuns eu sa vorbesc engleza cu accent american perfect nu aveam eu chef. Dar americanii, cum ii stim, cu chef de vorba permanent…

Acum vreo saptamana am mai avut ocazia sa ajut, intr-o oarecare masura, un neamt. Mare diferenta. Nici contextul nu era propice, dat fiind faptul ca ai nostri controlori romani il luau la rost pt faptul ca nu a validat cardul de calatorie (dar daca omului nu i s-a spus…de unde sa stie?), insa un om mai antisocial nici ca se putea. Cand cineva iti vorbeste limba intr-o tara straina, ai zice ca ai putea sa faci un mic efort sa si privesti acea persoana, insa domnul nuuu, tot cu capul pe sus.

Din ambele conversatii am putut sa trag cateva concluzii. Cea de baza e ca stereotipurile au si ele samburele lor de adevar…Cat despre romani, din ambele guri am auzit cat de dezorganizati suntem. Suntem oameni calzi, primitori, deschisi, dar nu putem pune nimic in ordine. Americanii vorbesc mult, iar nemtii sunt reci si distanti.

Iata de unde se nasc si stereotipurile astea…

🙂

Prima cazatura pe gheata e tot timpul cea mai dureroasa. E un sentiment groaznic, care te pironeste locului si pentru acele cateva secunde, care par ore, vrei sa ramai acolo, in mijlocul ghetii, si sa urli. Sa te dai batut. Nici frica de cistita/boli pulmonare nu e de-ajuns cat sa te ridice de-acolo. E dezamagirea aia, care te cuprine dintr-o data si iti spune: „degeaba, n-ai sa poti. Asa ca poti sa te dai batut.”

Si apoi vocea inspirationala: „Get back up and do my backwards crossovers!” Stef, esti mortala. Ce m-as face fara tine?

Morala: nimic nu iese din prima. Nici din a doua, nici din a treia. Dar daca incerci, iar si iar, eventual vei ajunge sa spui ca toata durerea, toate cazaturile, toate concesiile, totul a meritat doar pentru rezultatul final. Si nu vorbesc numai de patinatul pe gheata. Totul inseamna suferinta pana la fericire.

In rest, centrul Bucurestiului e superb, ca intotdeauna. Ploile de vara il umanizeaza, il curata, il improspateaza. Si eu odata cu el. Pacat ca nu exista ploi si in suflet…

Bun de vazut: The Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Al doilea film in care il vad pe Jim Carrey fara sa se maimutareasca, fara sa ma faca sa rad. E un film genial, daca ai dispozitia necesara. Iti arata ca oricat ai incerca sa stergi pe cineva din memorie, nu se sterge niciodata din inima. Totusi, parca mi-as dori o experienta Lacuna INC.

How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d …(Alexander Pope)

Ploile de vara nu-mi vor parea niciodata urate, la fel cum Lacuna INC nu va exista niciodata…

PS: La multi ani, copii! La multi ani si mie… 🙂

🙂



Pagina următoare »