scrisoare


In ’89, revolutia a durat cateva zile. Acum, parca ar fi o reclama la viagra. Ma gasesc intrebandu-ma „Oare s-au terminat protestele?” sau „Se mai intampla ceva pe la Universitate”? Apoi, deschid televizorul si mai vad, printre mondenitati si accidente, cativa protestatari obositi, fiecare scandand ce-l doare (exceptie facandu-se, evident, ziua de marti, cand s-au adunat 10.000 de oameni din TOATA TARA pentru un miting la Victoriei).

Singura explicatie logica pe care o gasesc pentru trenarea protestelor este…nehotararea populatiei. In ’89, scopul era clar: jos Ceausescu. In mod indubitabil, populatia se saturase de el si implicit de actiunile sale tiranice. Acum, scopul se divide in mai multe subscopuri, fiecare in cautare de reprezentanti. „Jos, Basescu”, „Jos guvernul Boc”, „Nu vrem USL”, „Vrem salarii mari”, „Vrem sa muncim in tara”, „Mi-e foame”, „Vrem sistem de invatamant calumea”, si lista poate continua la nesfarsit (dar eu nu).

E simplu. Sistemul nu cade pentru ca cei care protesteaza nu sunt uniti in scopuri. In 23 de ani, pare ca ne-am pierdut in detalii. Atata vreme cat protestele nu vor avea un numitor comun, este si normal sa nu se petreaca nicio schimbare.

Intre timp, cat noi ne hotaram ce sa scandam, se petrec abuzuri in serviciu pe seama noastra. Este clar ca nu noi am inceput aceste revolte. Vreau sa cred, in mod sincer, ca am fi avut lucruri mai importante, mai stringente pentru care sa luptam decat Raed Arafat. Mediatizarea Antenei nu a facut decat sa-mi intareasca presupunerile cum ca totul nu e decat o lupta intre „grei”, si in piata li s-a dat drumul pionilor.

In principiu, stim impotriva cui luptam, dar nu stim de partea cui suntem. Pana cand nu vom avea un lider caristmatic, in stare sa ne reprezinte nevoile si sa ne ghideze in aceasta lupta contra puterii actuale, nu vom putea razbi. Acesta este cruntul adevar. Pentru ca nu putem da jos puterea fara sa venim cu solutia.

Din pacate, clasa politica din romania trebuie sa se reinventeze, iar timpul e scurt. Poporul roman nu a fost unul dintre cele mai muncitoare popoare, ce-i drept, dar am fost, pana de curand, un popor de oameni destepti. De aceea, mai tot timpul ne-am ales oameni destepti sa ne reprezinte. Conducatorul e oglinda poporului. Dar, de 8 ani incoace, romanii au facut o greseala teribila.

Ce s-a intamplat cu noi? Eram matematicieni, inventatori, intreprinzatori…acum privim avizi la asistentele lu’ Capatos, batai intre dive si „reality-show-uri” penibile. Am lasat de-o parte creionul si foaia pentru un ecran care ne bombardeaza cu ignoranta. Mamele de noua generatie nu mai stiu sa faca supa cu galusti, dar sunt la curent cu rochia de mireasa a lu’ Tonciu.

Din pacate, romanii au ales, acum 8 ani, un reprezentant al clasei de jos. „Presedintele poporului”, i se mai spunea. Acest om, din pacate, nu a fost reprezentantul de seama, catre care trebuia sa ne uitam in sus, care ar fi trebuit sa ne dea imboldul de a fi mai buni in ceea ce facem, de a ne educa si de a ne imbunatati. A fost romanul care ne-a aratat ca se poate si daca nu esti educat, daca nu esti ambitios si daca nu muncesti. Ne-a aratat alte „valori”, ale unei romanii decazute, pe care noi le-am imbratisat cu usurinta si pe care le-am lasat sa devina tipare: smecheria, hotia, calcatul pe capete, needucarea.

In timp ce noi eram atat de ocupati sa ne incadram noilor tipare impuse de reprezentantul nostru, am uitat sa fim oameni. Am fost atat de entuziasmati de usurinta unui castig facil, precum presedintele nostru ales printr-o manevra de ultim moment, incat am lasat balta orice urma de comportament etic, doar pentru mirajul de a „trai bine”. Asta a ajuns acum Romania, asa au ajuns romanii: participantii unei curse, fara reguli, catre o viata imbelsugata pe spinarea altora.

Avem nevoie de altcineva. Cu tristete in suflet, spun ca avem nevoie de un strain, pentru a ne invata valorile pe care le aveam si noi candva. E clar ca Romania duce lipsa de modele, de exemple viabile. Si atunci, de ce nu am „importa” un conducator abil, la fel cum facem si cu celelalte produse din frigiderul nostru? Daca noi, ca romani, am hotarat demult, ca nu mai avem incredere in tara noastra, in produsele noastre, de ce sa nu facem la fel si cu reprezentantii nostri?

Acum un an, nici nu as fi vrut sa aud de asa ceva. Am fost, si sunt in continuare o patrioata. Treptat, insa, mi-a dat seama ca avem nevoie de un strain, pentru a ne invata sa fim iar ROMANI.

🙂

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

Vara. Soare. Iubire. Prieteni. Distractie. Aeroport. Despartire. Punct.

Si de la capat.

Vara a trecut ca o adiere de vant, facand loc…iernii bruste care si-a intrat in drepturi inca de la inceputul lunii octombrie. Cam acelasi soc l-am simtit si eu, trecand de la liceu (oh, dulce liceu, unde profesorii nu imi spuneau ca am intarziat cand veneam cu 2 minute mai devreme) la facultate.  La fel cum aerul rece imi pisca fata, la fel si facultatea mi-a dat o palma peste fata.

Colectiv nou, profesori noi, cladiri noi, mancare noua. M-am trezit plonjand in necunoscut, desi imi imaginez ca plecarea din Romania n-ar fi fost decat un soc si mai mare. Macar mai am un an de despartire treptata de tot ce-mi era familiar, de tot ce imi devenise reflex.

Si cum e viata la ASE? Inca nu stiu. Sunt atatea organizatii care ma atrag, atatea cladiri cu care sa ma familiarizez, atatea scurtaturi pe care sa le invat si atatia oameni pe care sa-i cunosc! Tot ce stiu e ca probabil candva, voi putea vorbi cu aceeasi usurinta despre viata la ASE cum pot vorbi acum despre viata la Mark Twain (hey y’all!).

Totusi, vremea promite sa se incalzeasca de saptamana viitoare. La fel si facultatea.

🙂

Am fost plecata o vreme. Plecata din sfera blogosferei, daca ma pot exprima astfel. Nu pot spune ca a fost impotriva vointei mele, atata timp cat decizia a fost a mea, dar exista momente in viata cand trebuie sa faci ceea ce trebuie si nu ceea ce iti place, pentru a putea face mai tarziu ceea ce iti place si nu ceea ce trebuie. Asta am facut si eu in ultimele cateva luni, chiar daca nu am fost atat de serioasa cat ar fi trebuit sa fiu inca de la inceputul programului de bacalaureat international, de acum doi ani.

In final, am terminat cu bine, si in cele 3 saptamani in care am dat 14 examene pot spune ca am crescut mai mult decat in ultimii 5 ani. Nu, nu m-am maturizat. Am crescut pe plan mental. Spiritul ludic n-a disparut, ci doar tenta de neseriozitate, atat de caracteristica mie (si, la urma urmelor, si multor altor oameni de pe aceasta planeta minunata pe care o numim Terra).

Dupa cum spuneam, a trebuit sa renunt la multe lucruri care ma defineau, pentru o perioada. Am renuntat la prietenii care nu erau „in aceeasi oala cu mine”, si mi-a parut rau ca a trebuit sa fie asa. Am renuntat la ‘distractii’, la TV (aici chiar n-am niciun regret), am renuntat la a citi pentru sufletul meu, dar cel mai mult ma doare ca am renuntat la a scrie. Acum, cand in sfarsit pot sa ma reintorc la vechile obiceiuri si tabieturi, observ ca multe nu ma defineau intr-atat pe cat credeam. A fost greu sa renunt, dar nu imposibil, iar acum vad ca pot trai si fara iesit zilnic in oras, intrat zilnic pe net, vizionat TV si toate automatismele pe care le-am ‘mostenit’ de la aceasta societate in decadere. Tot ce mi-a lipsit cu adevarat au fost unii prieteni si literele. Scrisul si cititul pentru sufletul meu, nu pentru nota la bacalaureat.

Ce-i mai important insa, in mod paradoxal, a fost ca am gasit prilejul suprem pentru introspectie. A fost ca un fel de wake-up call pentru a-mi da seama pretul pe care il plateste tineretea mea pentru ca mai incolo sa-mi fie putin mai usor. Inca nu stiu daca merita. Tot ce stiu e ca am regasit in mine, printre ramasite, tot ceea ce am fost vreodata si toate motivele pentru care nu am ajuns la cristalizare pana acum. Pentru asta, a meritat totul. A fost un fel de catharsis. Am ‘reinviat’, cu stiinta vietii anterioare. M-am hotarat ca vreau sa cultiv toate inclinatiile pe care mi le-am neglijat pana acum. M-am hotarat ca vreau sa devin EU. Nu, nu uniunea europeana…cine ar vrea sa devina asa ceva? Vreau sa devin persoana mea, sa fiu tot ceea ce ma defineste intr-adevar, sa nu las nimic de-o parte.

Probabil te intrebi de ce iti scriu TIE despre MINE. Iti scriu pentru ca vreau sa ma asculti, vreau sa te inspir. Vreau sa citesti si sa intelegi, sa intelegi ce inseamna sa fii tu insuti si nu produsul societatii, nu produsul celor din jur. Am vazut ca nu poti sti ce te bucura cu adevarat decat atunci cand indepartezi tot ceea ce te bucura de tine pentru o perioada indeajuns de lunga. Apoi, ceea ce ramane dupa aceasta pauza de fericire este ceea ce esti. Ramane la latitudinea ta daca vrei sa devii tu insuti. Cine spune ca n-avem de ales, inseamna ca nu a incercat.

Pe curand

PS: Blog of Joy is back to stay.

🙂

N-am mai scris de mult, stiu, si imi pare rau. Imi cer pe aceasta cale scuze tuturor celor care m-au urmarit pana acum, si pe care i-am dezamagit oarecum. N-am mai scris pentru ca timpul nu mi-a permis, iar subiectele cu adevarat importante mi-au lipsit cu desavarsire. Si sa fie clar, NU aveam de gand sa parasesc blog-/sa-l sterg la fel cum au facut alti lasi care, vazand ca la putere a venit insusi blamatul natiunii, au vrut sa fuga de cuvintele spuse pentru a nu fi ajunsi de consecinte.

Trecem peste.

Astazi s-a intamplat primul pas in lupta contra coruptiei in sistemul instaurarilor in functie, pe motivul „esti in partid, hai ca te baga tata daca esti fata buna”. Cred ca intelegeti ce vreau sa zic.

La ora 7 seara primesc un telefon: „Alo, Irina, cred ca mi s-a intamplat cel mai important lucru din viata mea.” Un prieten foarte bun de-al meu, elev al Scolii Centrale Bucuresti, mi-a povestit cu o voce insufletita toata intamplarea.

Cum a venit delegatie de la minister sa o dea jos pe mult iubita directoare Maria Cojescu si sa o inlocuiasca cu  Rodica Coman, o fata de 29 de ani, abia iesita de pe bancile facultatii (absolventa magna cum laude a probei orale) si evident, proaspat activista in nou-vechiul partid de oportunitate PD-L. Cum un elev a aflat vestea de la un profesor dezamagit si a raspandit in toata scoala.

„Cand am aflat ne-am dus sa-i intrebam: De ce o dau jos pe directoare? N-au stiut ce sa ne raspunda, erau incurcati, apoi au spus ca nu e treaba noastra.” Daca in democratie nu numai elevii, dar nici macar profesorii unei scoli nu au dreptul la o explicatie, atunci imi pare rau sa o spun, dar asta nu mai e democratie. E comunismul impachetat in hartie de cadou, cu o fundita rosie, si cu un biletel agatat pe care scrie „Pentru voi, dragii mei, pentru ca meritati pe deplin”.

„Irina, iti spun ca toata scoala a innebunit, elevii de a12-a care aveau simulare la bac au iesit din simulare,  profesorii au spus ca nu avem absente, cei care participam la revolta, directoarea noua s-a baricadat in birou si apoi a iesit pe usa din spate…” Suna cunoscut? N-o fi luat exemplu de la raposat?

Ce mi s-a parut incredibil a fost ca nu am vazut pe la stiri nimic. Parca dinadins se incearca musamalizarea cazului. Dar cu orice pret, acest caz trebuie facut cat mai public. E un inceput de schimbare, un inceput cu potential. Depinde nu numai de tinerii din tara, dar si de cei satui de coruptie, satui de acel „picior in gat” simtit la tot pasul in orice institutie publica.

Maine e ziua cea mare. Maine, nu numai actualii elevi ai Scolii Centrale, ci si fostele generatii sunt convocate la mica miscare cu speranta ca se vor indrepta catre ceva mare. Elevii din Scoala Centrala isi merita directoarea inapoi. Au mai luptat pentru ea o data si au reusit; de ce nu ar iesi victoriosi si din aceasta batalie?

Azi e la Centrala, maine-i si in tara!!

De multa vreme am vrut sa-ti scriu aceasta scrisoare, dar tot timpul am amanat. Poate pentru ca am vrut sa gasesc cuvintele potrivite si nu le-am gasit, sau poate pentru ca am crezut ca vei reveni pe linia de plutire. Ceea ce iti voi spune aici, acum, stii si tu defapt, doar ca ai uitat, sau nu vrei sa recunosti…

Nu ai facut tot timpul alegerile corecte, si nu te invinuiesc. La urma-urmei, a gresi e omeneste. Insa ma intristezi cand nu inveti din greselile tale. Daca ai avea de suferit numai tu, probabil ca ai fi invatat pana acum. Dar tu nu intelegi ca faptele tale se rasfrang asupra celor din jur. Ar trebui sa fii un exemplu pentru copiii tai, pe cand tu esti doar un manual de instructiuni.

Esti egoist. Paradoxal, asta iti aduce suferinta. Nu ai inteles ca fericirea altora e si fericirea ta, iar nenorocirea altora ajunge sa fie si a ta. In loc sa trudesti atata pentru ceea ce iti doresti tu, mai gandeste-te si la copiii tai. Nu trai in prezent fara sa te gandesti la viitor, si aici nu ma refer la viitorul tau personal. Gandeste-te la viitorul celor care vor apuca mai multe zile ca tine, care vor trai cu mult dupa tine. Ce vrei sa le lasi lor? O lume nesigura, saracita si dezolanta? Nu fa aceeasi greseala ca si predecesorii tai! Gandeste-te ca ai avut, totusi o sansa mai buna decat cea pe care o oferi tu acum.

Nu vrei sa progresezi. Asta e adevarul. Daca nu vezi un castig, nu te intereseaza dezvoltarea personala. Tot mai multi copii privesc cartile intr-un mod eronat: „De ce sa citesc porcaria aia? Nu ma ajuta, si oricum nu inteleg nimic. Nici macar nu e cool.” Asta e plaga ce se raspandeste printre tinerii din ziua de azi. Tot ce pare mai dificil, tot ce impune o gandire mai profunda este catalogat drept ‘uncool’ si deci transformat intr-un teritoriu ‘offlimits.’ Cartile ne ajuta sa intelegem mai mult decat credem noi. Cartea este universul paralel in care iti permiti cate o escapada, din cand in cand. Cartea te invata. Cartea te educa, iti calauzeste drumul anevoios pe cararea asta ingusta catre cariera. Cartea te poate face fericit, daca esti dispus sa-i acorzi o sansa.

Ai uitat sa mai zambesti. Stiu, stiu, greutatile te apasa. Dar asta nu e o scuza sa ignori frumosul de langa tine. Da, exista frumos, e chiar sub nasul tau! Un apus frumos de soare, un cuplu in varsta tinandu-se de mana, vantul lin intr-o zi de toamna…peste tot exista frumos, dar trebuie sa il cauti cu privirea!

In schimb, tu nu oferi decat injuraturi, scuipati pe strada, gunoi si mistocareala. De ce nu vrei sa dai si altora prilejul de a vedea frumosul? De ce perseverezi intr-un comportament nedemn de o tara care a dat atat pentru poporul ei in trecut? Schimba-ti atitudinea si viata ta va fi ea insasi frumosul! Zambeste si tu macar unei persoane pe zi, si vei fi facut o persoana fericita, macar pentru o clipa…si cand vei uita toate acestea, nu scapa din vedere ca oceanul e alcatuit din picaturi de apa.

Prea multi ani ai aruncat la inaintare ograda vecinului pentru greselile proprii. Trebuie sa intelegi ca nu conteaza cine te conduce, conteaza cine esti.Totul sta in puterea ta. Iti trebuie doar rabdare si perseverenta.

Stiu ca nu mai vrei sa crezi. Te-ai saturat, ti-e lehamite. Nu mai vrei. Dar cineva mi-a spus odata ca orice e posibil, daca vrem. Da, intr-adevar, e posibil! Mi-a dat si mie speranta. Trebuie doar sa mai incerci, sa pornesti cu pasi mici, si vei ajunge la destinatie.  Da, cu pasi mici. De ce sa iei masina? N-ai mai invata nimic atunci, ar fi doar un drum nesemnificativ. Calatoria e un Bildung, si de multe ori e mai important ce inveti pe parcurs decat ce te-asteapta la linia de sosire.

Omule, nu uita ca esti ROMAN. Nu uita ca ai un trecut glorios in urma, pe care il dezonorezi cu al tau comportament lasciv si denigrator. Nu uita ca ai o datorie fata de tara, pentru ca ea si-a platit deja datoria fata de tine. Aproape ai secat-o, abia mai respira…Reinvie ROMANIA! Viitorul are nevoie de luptatori in prezent. Viitorul are nevoie de tine, omule. De tine, simplu, fara dorinte ascunse si oportunism mascat abil. Are nevoie de tine, ca om cinstit si optimist, ca om muncitor si altruist. Are nevoie de ROMANUL DIN TINE!

Onoreaza-ti tara, pentru ca ce-l ce-si reneaga radacinile se reneaga pe sine. Toti ne nastem undeva, dar cel ce se pierde pe drum ramane o umbra…

In cele din urma, te rog sa te regasesti. Va fi greu, dar va fi meritat efortul. Atunci, vei putea fi impacat cu tine insuti si vei gasi linistea dupa care tanjesti de atata vreme.

Si nu uita, omule, nu uita ca esti minunat! Nu uita ca soarele zambeste cand se joaca cu parul tau. Nu uita ca timpul se opreste in loc atunci cand esti fericit, doar pentru tine. Nu uita ca tu esti speranta cuiva. Nu uita ca poti fi mai mult decat esti, mult mai mult decat esti. Si nu uita ca, in final, nu depinde de nimeni altcineva decat de tine. Pentru ca tu esti propriu-ti univers…

Omule, nu uita de tine…

Va urma, candva…