Cateodata, un film naiv poate declansa o revelatie, o epifanie, ca si in House MD. Un film pentru copii, un desen animat nevinovat. Este vorba de filmul UP, pe care l-am  vazut si eu, in sfarsit, dupa ani buni de la lansare. Va spun drept, nu ma asteptam sa fie atat de impresionant. Parea un filmulet usurel, care sa te invete lectiile obisnuite de prietenie, „nu-i fa altuia ce tie nu-ti place” si chestii asemanatoare. In schimb, am gasit o lectie de viata pentru copii, dar si pentru adulti deopotriva.

Nu voi povesti filmul. Voi spune doar lectia invatata. Se ia una bucata vis neimplinit. Si se duce la bun sfarsit. Insa, cu ce cost? Uneori, in neobosita noastra lupta de a finaliza visuri, ambitii, scopuri…uitam a mai observa ceva si in jurul nostru. Sunt oameni care pot deveni importanti pentru noi (sau pentru care noi suntem importanti), insa noi nu-i putem vedea de „visul” nostru maret care ne blocheaza vederea frontala. Si periferica. Sunt oameni care au nevoie de noi mai mult decat ambitiile noastre. La urma urmelor, ne deosebim de animale prin ceva ce se numeste constiinta, acel CEVA care ne impiedica sa fim egoisti tot timpul. De multe ori, scopul nici nu mai conteaza, e doar un checkpoint in acest joc  numit viata. Important este ce invatam in drumul spre acel checkpoint, ce achizitionam, ce „quest-uri” facem, pe cine mai ajutam. Cine ne mai ajuta si pe noi. Cand iti depasesti un scop, il vei inlocui cu un altul…dar ce capeti pe drum? Priceless.

As putea face o paralela si la filmul despre viata lui Enzo Ferrari. Si acel om a avut un vis. L-a parcurs victorios, insa calcand peste cadavre, mintind si deceptionand. In final? Da, a construit un imperiu. Oamenii il admira, munca lui este epocala. Dar EL, omul ce a trecut prin toate, daca ar fi putut, i-ar fi adus inapoi pe toti cei dragi, in detrimentul visului sau maret. Si oamenii mintiti?…ranile se vindeca, dar cicatricile raman. Sacrificii sunt necesare tot timpul, dar in acelasi timp nu ar trebui sa regretam nimic. In clipele de singuratate, vom intelege.

In alta ordine de idei, pentru ca lectia de viata ia sfarsit aici, al treilea film nominalizat in acest post este Ice Age: A Mammoth Christmas, pentru toti fanii CRACIUN. Sunt 20 de minute de ras si voie buna, sustinute de boacanele lui Sid si Scrat, dar si de…Mos Craciun!! Pentru fanii COLINDE, am unul frumos pentru voi:

 

Si pe final, pentru ca sunt o fata de cuvant, I wanna give a shoutout to Beaver, my bwoy in Canada, writing exams and shit. May the force be with you, my friend. Don’t let those subjects get the better of you!!!

🙂

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

Vara. Soare. Iubire. Prieteni. Distractie. Aeroport. Despartire. Punct.

Si de la capat.

Vara a trecut ca o adiere de vant, facand loc…iernii bruste care si-a intrat in drepturi inca de la inceputul lunii octombrie. Cam acelasi soc l-am simtit si eu, trecand de la liceu (oh, dulce liceu, unde profesorii nu imi spuneau ca am intarziat cand veneam cu 2 minute mai devreme) la facultate.  La fel cum aerul rece imi pisca fata, la fel si facultatea mi-a dat o palma peste fata.

Colectiv nou, profesori noi, cladiri noi, mancare noua. M-am trezit plonjand in necunoscut, desi imi imaginez ca plecarea din Romania n-ar fi fost decat un soc si mai mare. Macar mai am un an de despartire treptata de tot ce-mi era familiar, de tot ce imi devenise reflex.

Si cum e viata la ASE? Inca nu stiu. Sunt atatea organizatii care ma atrag, atatea cladiri cu care sa ma familiarizez, atatea scurtaturi pe care sa le invat si atatia oameni pe care sa-i cunosc! Tot ce stiu e ca probabil candva, voi putea vorbi cu aceeasi usurinta despre viata la ASE cum pot vorbi acum despre viata la Mark Twain (hey y’all!).

Totusi, vremea promite sa se incalzeasca de saptamana viitoare. La fel si facultatea.

🙂

Astazi, in aceasta superba zi de luni, cand eu as fi putut sa umblu pe oriunde altundeva decat la scoala, ma gasesc in imposibilitatea ubicuitatii. Daca trebuie, trebuie! Drumul, anevoios ca de obicei, si nu datorita terenului accidentat ci mai degraba chinului numit RATB, m-a dus intr-un final in locul ‘mult-dorit’.

Drumul, insa, m-a facut sa poposesc vreo jumatate de ora pe la Aeroport Baneasa, in asteptarea unui mijloc de transport. In statie, ca de obicei, lume de tot felul, printre care se evidentia un taran cu pretentii de oras care vroia sa faca un ban rapid pe spinarea unui american, o batranica binevoitoare si americanul in cauza. Dintr-un spirit civic pe care l-am exersat mult in ultima vreme, m-am decis sa-l ajut eu pe american, mai ales dupa ce taranul care incerca sa-l bage intr-un maxi-taxi a fost refuzat, probabil datorita instinctului de conservare al americanului.

Batranica vorbea ea ce incerca sa vorbeasca in engleza, dar romanismele il cam incurcau pe domn, asa ca i-am explicat eu ce trebuie sa faca. Si cum autobuzul nu mai venea, nici al meu nici al lui, omul s-a pus pe vorbit. Si de unde nu vorbea, acum nu mai tacea. Nu ma intelegeti gresit, de obicei imi place sa fac conversatie cu straini pt ca sunt mult mai cu bun simt decat ai nostri, de unde mai pui ca am ocazia sa-mi exersez limbile straine. Dar mie mi-era cam somn, soarele batea perpendicular pe scalpul meu, deci numai de povestit cum am ajuns eu sa vorbesc engleza cu accent american perfect nu aveam eu chef. Dar americanii, cum ii stim, cu chef de vorba permanent…

Acum vreo saptamana am mai avut ocazia sa ajut, intr-o oarecare masura, un neamt. Mare diferenta. Nici contextul nu era propice, dat fiind faptul ca ai nostri controlori romani il luau la rost pt faptul ca nu a validat cardul de calatorie (dar daca omului nu i s-a spus…de unde sa stie?), insa un om mai antisocial nici ca se putea. Cand cineva iti vorbeste limba intr-o tara straina, ai zice ca ai putea sa faci un mic efort sa si privesti acea persoana, insa domnul nuuu, tot cu capul pe sus.

Din ambele conversatii am putut sa trag cateva concluzii. Cea de baza e ca stereotipurile au si ele samburele lor de adevar…Cat despre romani, din ambele guri am auzit cat de dezorganizati suntem. Suntem oameni calzi, primitori, deschisi, dar nu putem pune nimic in ordine. Americanii vorbesc mult, iar nemtii sunt reci si distanti.

Iata de unde se nasc si stereotipurile astea…

🙂

Prima cazatura pe gheata e tot timpul cea mai dureroasa. E un sentiment groaznic, care te pironeste locului si pentru acele cateva secunde, care par ore, vrei sa ramai acolo, in mijlocul ghetii, si sa urli. Sa te dai batut. Nici frica de cistita/boli pulmonare nu e de-ajuns cat sa te ridice de-acolo. E dezamagirea aia, care te cuprine dintr-o data si iti spune: „degeaba, n-ai sa poti. Asa ca poti sa te dai batut.”

Si apoi vocea inspirationala: „Get back up and do my backwards crossovers!” Stef, esti mortala. Ce m-as face fara tine?

Morala: nimic nu iese din prima. Nici din a doua, nici din a treia. Dar daca incerci, iar si iar, eventual vei ajunge sa spui ca toata durerea, toate cazaturile, toate concesiile, totul a meritat doar pentru rezultatul final. Si nu vorbesc numai de patinatul pe gheata. Totul inseamna suferinta pana la fericire.

In rest, centrul Bucurestiului e superb, ca intotdeauna. Ploile de vara il umanizeaza, il curata, il improspateaza. Si eu odata cu el. Pacat ca nu exista ploi si in suflet…

Bun de vazut: The Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Al doilea film in care il vad pe Jim Carrey fara sa se maimutareasca, fara sa ma faca sa rad. E un film genial, daca ai dispozitia necesara. Iti arata ca oricat ai incerca sa stergi pe cineva din memorie, nu se sterge niciodata din inima. Totusi, parca mi-as dori o experienta Lacuna INC.

How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d …(Alexander Pope)

Ploile de vara nu-mi vor parea niciodata urate, la fel cum Lacuna INC nu va exista niciodata…

PS: La multi ani, copii! La multi ani si mie… 🙂

🙂



Bucurestiul e prea cald de la o vreme. N-a mai fost atat de cald de un an si…ceva, iar orice experienta cu RATB-ul devine una intensa. Imi aduce aminte de mass-ul ala cu tente sexuale care circula intr-o vreme printre noi, in care se vorbea de trairile intense si respiratia accelerata, si mai ales de transpiratie. Transpiratia altora, care din dorinta de a face economie (ca deh, e criza) se raspandeste in miasme nu prea placute. Oameni buni, va jur, nu se face economie de la un flacon de deodorant! E singurul lucru decent si de bun simt care inca e accesibil in tara aceasta superba, pe care noi o numim Romania.

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam „lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e „fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem „the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?

🙂

Am fost plecata o vreme. Plecata din sfera blogosferei, daca ma pot exprima astfel. Nu pot spune ca a fost impotriva vointei mele, atata timp cat decizia a fost a mea, dar exista momente in viata cand trebuie sa faci ceea ce trebuie si nu ceea ce iti place, pentru a putea face mai tarziu ceea ce iti place si nu ceea ce trebuie. Asta am facut si eu in ultimele cateva luni, chiar daca nu am fost atat de serioasa cat ar fi trebuit sa fiu inca de la inceputul programului de bacalaureat international, de acum doi ani.

In final, am terminat cu bine, si in cele 3 saptamani in care am dat 14 examene pot spune ca am crescut mai mult decat in ultimii 5 ani. Nu, nu m-am maturizat. Am crescut pe plan mental. Spiritul ludic n-a disparut, ci doar tenta de neseriozitate, atat de caracteristica mie (si, la urma urmelor, si multor altor oameni de pe aceasta planeta minunata pe care o numim Terra).

Dupa cum spuneam, a trebuit sa renunt la multe lucruri care ma defineau, pentru o perioada. Am renuntat la prietenii care nu erau „in aceeasi oala cu mine”, si mi-a parut rau ca a trebuit sa fie asa. Am renuntat la ‘distractii’, la TV (aici chiar n-am niciun regret), am renuntat la a citi pentru sufletul meu, dar cel mai mult ma doare ca am renuntat la a scrie. Acum, cand in sfarsit pot sa ma reintorc la vechile obiceiuri si tabieturi, observ ca multe nu ma defineau intr-atat pe cat credeam. A fost greu sa renunt, dar nu imposibil, iar acum vad ca pot trai si fara iesit zilnic in oras, intrat zilnic pe net, vizionat TV si toate automatismele pe care le-am ‘mostenit’ de la aceasta societate in decadere. Tot ce mi-a lipsit cu adevarat au fost unii prieteni si literele. Scrisul si cititul pentru sufletul meu, nu pentru nota la bacalaureat.

Ce-i mai important insa, in mod paradoxal, a fost ca am gasit prilejul suprem pentru introspectie. A fost ca un fel de wake-up call pentru a-mi da seama pretul pe care il plateste tineretea mea pentru ca mai incolo sa-mi fie putin mai usor. Inca nu stiu daca merita. Tot ce stiu e ca am regasit in mine, printre ramasite, tot ceea ce am fost vreodata si toate motivele pentru care nu am ajuns la cristalizare pana acum. Pentru asta, a meritat totul. A fost un fel de catharsis. Am ‘reinviat’, cu stiinta vietii anterioare. M-am hotarat ca vreau sa cultiv toate inclinatiile pe care mi le-am neglijat pana acum. M-am hotarat ca vreau sa devin EU. Nu, nu uniunea europeana…cine ar vrea sa devina asa ceva? Vreau sa devin persoana mea, sa fiu tot ceea ce ma defineste intr-adevar, sa nu las nimic de-o parte.

Probabil te intrebi de ce iti scriu TIE despre MINE. Iti scriu pentru ca vreau sa ma asculti, vreau sa te inspir. Vreau sa citesti si sa intelegi, sa intelegi ce inseamna sa fii tu insuti si nu produsul societatii, nu produsul celor din jur. Am vazut ca nu poti sti ce te bucura cu adevarat decat atunci cand indepartezi tot ceea ce te bucura de tine pentru o perioada indeajuns de lunga. Apoi, ceea ce ramane dupa aceasta pauza de fericire este ceea ce esti. Ramane la latitudinea ta daca vrei sa devii tu insuti. Cine spune ca n-avem de ales, inseamna ca nu a incercat.

Pe curand

PS: Blog of Joy is back to stay.

🙂