Bucurestiul e prea cald de la o vreme. N-a mai fost atat de cald de un an si…ceva, iar orice experienta cu RATB-ul devine una intensa. Imi aduce aminte de mass-ul ala cu tente sexuale care circula intr-o vreme printre noi, in care se vorbea de trairile intense si respiratia accelerata, si mai ales de transpiratie. Transpiratia altora, care din dorinta de a face economie (ca deh, e criza) se raspandeste in miasme nu prea placute. Oameni buni, va jur, nu se face economie de la un flacon de deodorant! E singurul lucru decent si de bun simt care inca e accesibil in tara aceasta superba, pe care noi o numim Romania.

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam „lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e „fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem „the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?

🙂

Am fost plecata o vreme. Plecata din sfera blogosferei, daca ma pot exprima astfel. Nu pot spune ca a fost impotriva vointei mele, atata timp cat decizia a fost a mea, dar exista momente in viata cand trebuie sa faci ceea ce trebuie si nu ceea ce iti place, pentru a putea face mai tarziu ceea ce iti place si nu ceea ce trebuie. Asta am facut si eu in ultimele cateva luni, chiar daca nu am fost atat de serioasa cat ar fi trebuit sa fiu inca de la inceputul programului de bacalaureat international, de acum doi ani.

In final, am terminat cu bine, si in cele 3 saptamani in care am dat 14 examene pot spune ca am crescut mai mult decat in ultimii 5 ani. Nu, nu m-am maturizat. Am crescut pe plan mental. Spiritul ludic n-a disparut, ci doar tenta de neseriozitate, atat de caracteristica mie (si, la urma urmelor, si multor altor oameni de pe aceasta planeta minunata pe care o numim Terra).

Dupa cum spuneam, a trebuit sa renunt la multe lucruri care ma defineau, pentru o perioada. Am renuntat la prietenii care nu erau „in aceeasi oala cu mine”, si mi-a parut rau ca a trebuit sa fie asa. Am renuntat la ‘distractii’, la TV (aici chiar n-am niciun regret), am renuntat la a citi pentru sufletul meu, dar cel mai mult ma doare ca am renuntat la a scrie. Acum, cand in sfarsit pot sa ma reintorc la vechile obiceiuri si tabieturi, observ ca multe nu ma defineau intr-atat pe cat credeam. A fost greu sa renunt, dar nu imposibil, iar acum vad ca pot trai si fara iesit zilnic in oras, intrat zilnic pe net, vizionat TV si toate automatismele pe care le-am ‘mostenit’ de la aceasta societate in decadere. Tot ce mi-a lipsit cu adevarat au fost unii prieteni si literele. Scrisul si cititul pentru sufletul meu, nu pentru nota la bacalaureat.

Ce-i mai important insa, in mod paradoxal, a fost ca am gasit prilejul suprem pentru introspectie. A fost ca un fel de wake-up call pentru a-mi da seama pretul pe care il plateste tineretea mea pentru ca mai incolo sa-mi fie putin mai usor. Inca nu stiu daca merita. Tot ce stiu e ca am regasit in mine, printre ramasite, tot ceea ce am fost vreodata si toate motivele pentru care nu am ajuns la cristalizare pana acum. Pentru asta, a meritat totul. A fost un fel de catharsis. Am ‘reinviat’, cu stiinta vietii anterioare. M-am hotarat ca vreau sa cultiv toate inclinatiile pe care mi le-am neglijat pana acum. M-am hotarat ca vreau sa devin EU. Nu, nu uniunea europeana…cine ar vrea sa devina asa ceva? Vreau sa devin persoana mea, sa fiu tot ceea ce ma defineste intr-adevar, sa nu las nimic de-o parte.

Probabil te intrebi de ce iti scriu TIE despre MINE. Iti scriu pentru ca vreau sa ma asculti, vreau sa te inspir. Vreau sa citesti si sa intelegi, sa intelegi ce inseamna sa fii tu insuti si nu produsul societatii, nu produsul celor din jur. Am vazut ca nu poti sti ce te bucura cu adevarat decat atunci cand indepartezi tot ceea ce te bucura de tine pentru o perioada indeajuns de lunga. Apoi, ceea ce ramane dupa aceasta pauza de fericire este ceea ce esti. Ramane la latitudinea ta daca vrei sa devii tu insuti. Cine spune ca n-avem de ales, inseamna ca nu a incercat.

Pe curand

PS: Blog of Joy is back to stay.

🙂

N-ati vrea, totusi, sa TRAITI bine?1zl7zfo

Pentru toti cei pentru care viitorul nu conteaza. Pentru toti cei care sunt egoisti. Pentru toti cei pentru care banul facut rapid la negru e mai valoros decat un leu muncit cinstit. Pentru toti cei care sunt gata sa calce pe cadavre pentru cateva zile de „glorie”. Pentru toti cei care sunt gata sa-si sacrifice libertatea pentru o iluzie. Pentru toti tampitii pe care i-a scos scoala. Pentru toti marlanii, needucatii si ignorantii. Pentru cei care nu mai cred in nimic, dar il voteaza pe Basescu din teribilism. Sau pentru cei care cred in Basescu.

Romania pierde oamenii de valoare din cauza voastra. In loc sa plece otrava, pleaca medicamentul.

Romania e un mar. Voi sunteti viermii.

(Leapsa preluata de la Doilar)

O saptamana nebuna, terminata demential. Astfel pot fi descrise cele mai importante  6 zile din viata mea de pana acum. Caci stiu, stiu ca ma asteapta mult mai mult de-atat.

Ieri am facut 18 ani. Am devenit „legala”. Pentru mine, varsta de 18 ani parea acel hop de care daca treceai, viata cu siguranta ti se va schimba radical. Sunt o persoana care nu-si face prea multe sperante, pentru ca sperantele aduc cu sine dezamagiri mari atunci cand nu sunt finalizate in realizari. Prefer sa fiu surprinsa, decat dezamagita.

Insa, de ziua mea, de majoratul meu, mi-am permis sa-mi fac sperante. Sperante pentru mai bine, sperante pentru schimbare, sperante pentru libertate. Dar libertatea e putere, si odata cu puterea vine si responsabilitatea.

Asta-noapte am reusit sa gust un pic din ce inseamna 18 ani. Am avut o petrecere superba, alaturi de toti cei pentru care insemn ceva. Am vazut ce inseamna libertate, ce poate sa insemne prea multa libertate si mai ales nevoia de responsabilitate. Eu zic ca m-am descurcat onorabil ca proaspat intrata in „lumea celor mari”, desi stiu ca ma asteapta incercari dificile.

Nu ma simt diferit, nu gandesc diferit, nu simt diferit. Sunt tot eu, Irina Iliescu, poate cu putin mai multa experienta de viata. Dar stiu ca de-a lungul timpului ma voi schimba, viata garanteaza asta. Sper ca ma voi schimba in mai bine, aceasta e speranta mea „de 18 ani”; sper ca voi ajunge departe si voi lasa numai bine in urma; sper ca lumea sa fie pregatita pentru mine, si sper ca eu sa nu o dezamagesc.

Si nu in ultimul rand, sper sa am alaturi oamenii care au fost acolo pentru mine si pana acum, dar si pe multi altii!