Intotdeauna am fost de credinta ca ai nostri controlori romani scot ce-i mai rau dintr-un om. Astazi, precum orice teoretician umil, am privit cu insufletire cum rodul gandului meu ia fiinta.

Se facea ca era o dimineata tarzie, sau un pranz timpuriu, in autobuzul 226. Trei controlori iesisera la un mic raid, in perpetua lor cautare pentru carduri nevalidate/expirate si injurii creative. Nici nu s-ar fi gandit ei, trezindu-se de dimineata, ca aceasta va fi ziua in care isi vor lua o admonestare de la un cetatean caruia nu-i pot reprosa nimic.

Cetateanul in cauza era un om pe la vreo 40 de ani care probabil inca mai avea reziduuri de oaresice substante de la white sensation (omul era imbracat integral in alb), altfel nu-mi explic. Se produce trecerea dintr-o mana intr-alta a cardurilor de calatorie, fara incidente. Controlorii reusisera sa-si termine treaba cam cu jumatate de statie inainte, asa ca asteptau politicos sa coboare, cand domnul cu pricina a izbucnit.

Le-a reprosat lipsa de profesionalism (tinuta, ecuson), tact, dar si de etica, intr-un discurs plin de emfaza. Le-a micsorat autoritatea in fata calatorilor, expunand defapt drepturile lor limitate asupra celor fara de bilet: controlorii nu sunt decat niste civili, care nu sunt indreptatiti sa ceara actul de identitate nimanui, ori sa tina cu forta pe nimeni; aceste actiuni sunt, prin lege, permise doar organelor politienesti sau jandarmeriei.

Dupa ce coboara „cei trei muschetari”, protestand ofuscati fata de tupeul domnului, acesta din urma continua cu indignarea asupra neamului romanesc. Cum ca am fi un popor de molai pasivi si ca ne-am merita soarta. Ca studentii englezi au protestat imediat fata de taxele marite si s-au vazut rezultate. Ca peste tot in Europa se vad rezultate, numai noi suntem intr-o stare letargica. Moment in care, o duduie pensionara se ultragiaza, condamnand comportamentul lui nenationalist.

Omul, impacientat, cu o dedicare demna ori de un geniu, ori de un nebun, ori de ambele, i-a dat exemple din Ana Blandiana si Nicolae Iorga, intru sustinerea punctului sau de vedere: romanii au fost, sunt si probabil vor fi in continuare un popor apatic, amorf, anost si alte adjective cu „a” care nu imi vin acum in minte.

Imi placea cum pensionara, nationalista si suparata ca omul „manjeste cu noroi” tara si romanii, era si una dintre cele care nu a iesit la proteste si totusi se judeca in prezent cu guvernul pentru banii de la CAS, pe banii cetatenilor onesti. Ironia sortii.

Concluzia pe ziua de azi? Calatoriti cu RATB-ul, nu stiti ce pierdeti!

🙂

Anunțuri

Astazi, in aceasta superba zi de luni, cand eu as fi putut sa umblu pe oriunde altundeva decat la scoala, ma gasesc in imposibilitatea ubicuitatii. Daca trebuie, trebuie! Drumul, anevoios ca de obicei, si nu datorita terenului accidentat ci mai degraba chinului numit RATB, m-a dus intr-un final in locul ‘mult-dorit’.

Drumul, insa, m-a facut sa poposesc vreo jumatate de ora pe la Aeroport Baneasa, in asteptarea unui mijloc de transport. In statie, ca de obicei, lume de tot felul, printre care se evidentia un taran cu pretentii de oras care vroia sa faca un ban rapid pe spinarea unui american, o batranica binevoitoare si americanul in cauza. Dintr-un spirit civic pe care l-am exersat mult in ultima vreme, m-am decis sa-l ajut eu pe american, mai ales dupa ce taranul care incerca sa-l bage intr-un maxi-taxi a fost refuzat, probabil datorita instinctului de conservare al americanului.

Batranica vorbea ea ce incerca sa vorbeasca in engleza, dar romanismele il cam incurcau pe domn, asa ca i-am explicat eu ce trebuie sa faca. Si cum autobuzul nu mai venea, nici al meu nici al lui, omul s-a pus pe vorbit. Si de unde nu vorbea, acum nu mai tacea. Nu ma intelegeti gresit, de obicei imi place sa fac conversatie cu straini pt ca sunt mult mai cu bun simt decat ai nostri, de unde mai pui ca am ocazia sa-mi exersez limbile straine. Dar mie mi-era cam somn, soarele batea perpendicular pe scalpul meu, deci numai de povestit cum am ajuns eu sa vorbesc engleza cu accent american perfect nu aveam eu chef. Dar americanii, cum ii stim, cu chef de vorba permanent…

Acum vreo saptamana am mai avut ocazia sa ajut, intr-o oarecare masura, un neamt. Mare diferenta. Nici contextul nu era propice, dat fiind faptul ca ai nostri controlori romani il luau la rost pt faptul ca nu a validat cardul de calatorie (dar daca omului nu i s-a spus…de unde sa stie?), insa un om mai antisocial nici ca se putea. Cand cineva iti vorbeste limba intr-o tara straina, ai zice ca ai putea sa faci un mic efort sa si privesti acea persoana, insa domnul nuuu, tot cu capul pe sus.

Din ambele conversatii am putut sa trag cateva concluzii. Cea de baza e ca stereotipurile au si ele samburele lor de adevar…Cat despre romani, din ambele guri am auzit cat de dezorganizati suntem. Suntem oameni calzi, primitori, deschisi, dar nu putem pune nimic in ordine. Americanii vorbesc mult, iar nemtii sunt reci si distanti.

Iata de unde se nasc si stereotipurile astea…

🙂

Bucurestiul e prea cald de la o vreme. N-a mai fost atat de cald de un an si…ceva, iar orice experienta cu RATB-ul devine una intensa. Imi aduce aminte de mass-ul ala cu tente sexuale care circula intr-o vreme printre noi, in care se vorbea de trairile intense si respiratia accelerata, si mai ales de transpiratie. Transpiratia altora, care din dorinta de a face economie (ca deh, e criza) se raspandeste in miasme nu prea placute. Oameni buni, va jur, nu se face economie de la un flacon de deodorant! E singurul lucru decent si de bun simt care inca e accesibil in tara aceasta superba, pe care noi o numim Romania.

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam „lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e „fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem „the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?

🙂