Am crescut intr-un mediu in care Valentine’s Day era o sarbatoare in toata regula. Tin minte si acum cand, inca din generala, doamna directoare aduna toti elevii, in pauza mare, in sala de sport (in gimnaziu, locul de intalnire a devenit biblioteca), pentru a citi toate felicitarile din cutia traditionala de Sf. Valentin.

Desigur, asta era doar rezultatul. Defapt, noi, elevii, ne pregateam cu muulte saptamani inainte pentru Valentine’s Day. Doar aceea avea sa fie ziua cand „our special crush” va primi un semn de la noi (si invers!), un semn ce putea sa schimbe totul.

Pe langa Craciun, Paste si Ziua Mamei, Valentine’s Day era singura cealalta sarbatoare pentru care faceam felicitari in timpul orei de pictura. Si, de cele mai multe ori, dura cam 2 saptamani sa le definitivam. La sfarsit, le depuneam cu un fior naiv in cutia cu pricina. Nu erau numai pentru pasiunile noastre secrete. Le trimiteam si prietenilor cei mai buni, un „suvenir” anual pentru a le aminti ca sunt importanti pentru noi.

Intre timp, am crescut. Traditia scolii a palit, pana cand a ajuns sa fie o petrecere pentru „cei mari”. Sau poate cine stie, cei mici inca o sarbatoresc la fel?

Da, am crescut in „cultul” Valentine’s Day. Dar nu era sarbatoarea aia consumerista, in care ne asteptam sa primim chestii cat mai scumpe, sa mergem in locuri cat mai scumpe, excursii de lux si toate cele. Nici nu imi dau seama cand a ajuns ce a ajuns acum.

Valentine’s Day nu a fost niciodata despre cadouri. A fost prilejul acela de a le spune celor pe care ii iubim ca se afla in inima noastra. Pentru ca asa suntem noi, oamenii: ne e frica sa fim raniti, vulnerabili si de aceea nu tradam emotiile atat de usor. Ne trebuie o scuza, o zi speciala sa demonstram cat inseamna apropiatii nostri pentru noi. Oricine „poate scapa” cu o declaratie timida astazi, asta e frumusetea sarbatorii.

Valentine’s Day nu e despre a primi. Este despre A DA. E un Craciun al declaratiilor de dragoste, iar zapada de afara poate sa o confirme! Deci, luati o hartie si cateva creioane colorate si redescoperiti placerea de a face ceva pentru cineva drag!

🙂

Astazi, in aceasta superba zi de luni, cand eu as fi putut sa umblu pe oriunde altundeva decat la scoala, ma gasesc in imposibilitatea ubicuitatii. Daca trebuie, trebuie! Drumul, anevoios ca de obicei, si nu datorita terenului accidentat ci mai degraba chinului numit RATB, m-a dus intr-un final in locul ‘mult-dorit’.

Drumul, insa, m-a facut sa poposesc vreo jumatate de ora pe la Aeroport Baneasa, in asteptarea unui mijloc de transport. In statie, ca de obicei, lume de tot felul, printre care se evidentia un taran cu pretentii de oras care vroia sa faca un ban rapid pe spinarea unui american, o batranica binevoitoare si americanul in cauza. Dintr-un spirit civic pe care l-am exersat mult in ultima vreme, m-am decis sa-l ajut eu pe american, mai ales dupa ce taranul care incerca sa-l bage intr-un maxi-taxi a fost refuzat, probabil datorita instinctului de conservare al americanului.

Batranica vorbea ea ce incerca sa vorbeasca in engleza, dar romanismele il cam incurcau pe domn, asa ca i-am explicat eu ce trebuie sa faca. Si cum autobuzul nu mai venea, nici al meu nici al lui, omul s-a pus pe vorbit. Si de unde nu vorbea, acum nu mai tacea. Nu ma intelegeti gresit, de obicei imi place sa fac conversatie cu straini pt ca sunt mult mai cu bun simt decat ai nostri, de unde mai pui ca am ocazia sa-mi exersez limbile straine. Dar mie mi-era cam somn, soarele batea perpendicular pe scalpul meu, deci numai de povestit cum am ajuns eu sa vorbesc engleza cu accent american perfect nu aveam eu chef. Dar americanii, cum ii stim, cu chef de vorba permanent…

Acum vreo saptamana am mai avut ocazia sa ajut, intr-o oarecare masura, un neamt. Mare diferenta. Nici contextul nu era propice, dat fiind faptul ca ai nostri controlori romani il luau la rost pt faptul ca nu a validat cardul de calatorie (dar daca omului nu i s-a spus…de unde sa stie?), insa un om mai antisocial nici ca se putea. Cand cineva iti vorbeste limba intr-o tara straina, ai zice ca ai putea sa faci un mic efort sa si privesti acea persoana, insa domnul nuuu, tot cu capul pe sus.

Din ambele conversatii am putut sa trag cateva concluzii. Cea de baza e ca stereotipurile au si ele samburele lor de adevar…Cat despre romani, din ambele guri am auzit cat de dezorganizati suntem. Suntem oameni calzi, primitori, deschisi, dar nu putem pune nimic in ordine. Americanii vorbesc mult, iar nemtii sunt reci si distanti.

Iata de unde se nasc si stereotipurile astea…

🙂