Cateodata, un film naiv poate declansa o revelatie, o epifanie, ca si in House MD. Un film pentru copii, un desen animat nevinovat. Este vorba de filmul UP, pe care l-am  vazut si eu, in sfarsit, dupa ani buni de la lansare. Va spun drept, nu ma asteptam sa fie atat de impresionant. Parea un filmulet usurel, care sa te invete lectiile obisnuite de prietenie, „nu-i fa altuia ce tie nu-ti place” si chestii asemanatoare. In schimb, am gasit o lectie de viata pentru copii, dar si pentru adulti deopotriva.

Nu voi povesti filmul. Voi spune doar lectia invatata. Se ia una bucata vis neimplinit. Si se duce la bun sfarsit. Insa, cu ce cost? Uneori, in neobosita noastra lupta de a finaliza visuri, ambitii, scopuri…uitam a mai observa ceva si in jurul nostru. Sunt oameni care pot deveni importanti pentru noi (sau pentru care noi suntem importanti), insa noi nu-i putem vedea de „visul” nostru maret care ne blocheaza vederea frontala. Si periferica. Sunt oameni care au nevoie de noi mai mult decat ambitiile noastre. La urma urmelor, ne deosebim de animale prin ceva ce se numeste constiinta, acel CEVA care ne impiedica sa fim egoisti tot timpul. De multe ori, scopul nici nu mai conteaza, e doar un checkpoint in acest joc  numit viata. Important este ce invatam in drumul spre acel checkpoint, ce achizitionam, ce „quest-uri” facem, pe cine mai ajutam. Cine ne mai ajuta si pe noi. Cand iti depasesti un scop, il vei inlocui cu un altul…dar ce capeti pe drum? Priceless.

As putea face o paralela si la filmul despre viata lui Enzo Ferrari. Si acel om a avut un vis. L-a parcurs victorios, insa calcand peste cadavre, mintind si deceptionand. In final? Da, a construit un imperiu. Oamenii il admira, munca lui este epocala. Dar EL, omul ce a trecut prin toate, daca ar fi putut, i-ar fi adus inapoi pe toti cei dragi, in detrimentul visului sau maret. Si oamenii mintiti?…ranile se vindeca, dar cicatricile raman. Sacrificii sunt necesare tot timpul, dar in acelasi timp nu ar trebui sa regretam nimic. In clipele de singuratate, vom intelege.

In alta ordine de idei, pentru ca lectia de viata ia sfarsit aici, al treilea film nominalizat in acest post este Ice Age: A Mammoth Christmas, pentru toti fanii CRACIUN. Sunt 20 de minute de ras si voie buna, sustinute de boacanele lui Sid si Scrat, dar si de…Mos Craciun!! Pentru fanii COLINDE, am unul frumos pentru voi:

 

Si pe final, pentru ca sunt o fata de cuvant, I wanna give a shoutout to Beaver, my bwoy in Canada, writing exams and shit. May the force be with you, my friend. Don’t let those subjects get the better of you!!!

🙂

Anunțuri

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

Bucurestiul e prea cald de la o vreme. N-a mai fost atat de cald de un an si…ceva, iar orice experienta cu RATB-ul devine una intensa. Imi aduce aminte de mass-ul ala cu tente sexuale care circula intr-o vreme printre noi, in care se vorbea de trairile intense si respiratia accelerata, si mai ales de transpiratie. Transpiratia altora, care din dorinta de a face economie (ca deh, e criza) se raspandeste in miasme nu prea placute. Oameni buni, va jur, nu se face economie de la un flacon de deodorant! E singurul lucru decent si de bun simt care inca e accesibil in tara aceasta superba, pe care noi o numim Romania.

La finalul unei zile luuungi, cu experiente olfactive de care ma puteam lipsi linistita si un film de groaza de care nu m-as fi putut lipsi (Stef, n-o sa te omoare Freddy. Pe bune. Thanx for taking me to the movieee >:D<) am poposit acasa la sus-numita Stef pt o bautura si pentru a ma asigura ca Freddy Krueger nu se ascunde prin vreo tzeava. Si tocmai in cursul acestei vizite, o gargarita a decis sa ni se alature, zburand inauntru pe fereastra larg deschisa. Locul unde s-a dus tintit a fost lustra, de care nu s-a despartit nici pana cand am plecat eu de’acolo .

Si tot privind, impreuna cu Stef,  gargarita aceea zburand in jurul luminii, avuram amandoua o revelatie. Asa sunt si oamenii. Gargarita zbura in jurul luminii, desi tot ce cauta era fereastra. Si noi cautam „lumina”, acel lucru care sa straluceasca in viata noastra, chiar daca ne aduce pieirea, desi singurul lucru de care avem nevoie e „fereastra”, adica libertatea. Chiar daca e intuneric, nu inseamna ca nu e ceea ce cautam, sau ceea ce ar trebui sa fie. Nu tot ce e bun e lumina, iar becurile se mai si ard. Apoi, ramanem ferecati intr-un spatiu inchis, si totul pentru putina lumina.

Asa suntem noi, oamenii. Nu putem sa vedem „the bigger picture”. Binele e in vecinatatea noastra, trebuie doar sa facem un efort sa ne desprindem de ce e in aparenta stralucitor si defapt nu este decat ceea ce ne distrage de la scopul nostru.

PS: La momentul scrierii (dupa 4 ore), gargarita inca da ture lustrei. Sounds familiar?

🙂

CUMPAR TIMP!!!! PLATESC ORICAT!!!

Lasand gluma (care nu e chiar gluma) la o parte, timpul se scurge din ce in ce mai repede, si toata lumea o resimte. De vina e rezonanta Schumann, a carei frecventa a crescut in ultimii ani, rezultand in contractia timpului.

Asta, sau faptul ca oamenii isi traiesc vietile de parca maine ar inceta sa mai existe. Totul merge intr-un ritm atat de alert incat nimeni nu mai intelege nimic din viata. Doar o traieste. Si-atat. Iar eu, „Ultimul Mohican”, trebuie sa ma conformez si sa traiesc cat mai multe intr-un timp cat mai scurt, sa ma consum. Insa lumea uita ca o floare se ofileste daca primeste prea multa apa de-odata.

Unde a disparut „savureaza clipa”?