Ganduri pe o picatura de ploaie

N-am mai scris de mult aici, desi, ca sa spun drept, m-am gandit in fiecare zi. Un blog e similar unui jurnal, si nu poti lasa un jurnal in urma fara dorul intoarcerii. Nu pot spune ca “m-am lasat”, o iau ca pe o pauza in care am adunat material pensiv, am reflectat, am lucrat, am scris ganduri ce-i apartin poate unui alter ego, bine ascuns printre litere cursive.

Ma simt din ce in ce mai mult un actor al propriei vieti ; incep sa inteleg, intr-adevar, ce vroia sa spuna Shakespeare. Dar, unde mai putem fi noi? Simt ca ma pierd printre aparente, printre asteptari, printre dorinte si promisiuni. Gasesc in fiece zi un sens diferit al vietii, dar poate niciodata cel corect si mi-e frica. Mi-e frica sa-l gasesc, intr-o zi, si sa realizez ca mergeam contra curent, ca am facut totul pe dos…dar intr-o lume in care totul e facut pe dos, nu ar fi asta un lucru facut bine?

Oameni vin, oameni trec. Putini stau destul cat sa fie persoane. Si persoanele sunt tot actori, si jucam impreuna o piesa de teatru tragic-comica in nesfarsite acte, si publicul pare a nu fi acolo, de parca o jucam doar pentru noi, pentru propriul amuzament si buna dispozitie. La finalul zilei nu pot sa nu ma intreb daca tuturora le place rolul meu intr-atat incat nu vor sa cunoasca persoana care l-a construit cu atata pricepere, cu atata dedicare. Joci un rol atata timp cat spui altceva decat gandesti, altceva decat faci. Oare mai exista oameni care pot inceta a mai juca in piesa de teatru? Persoane care vor sa cunoasca alte persoane si nu alti actori?

Ma intreb daca mai stim sa fim noi. Daca mai stiu sa fiu eu, sub aceste straturi de praf urban, masti autohtone si izuri de socializare. Pare ca suntem niste scheleti goi, fara altcineva fata de care sa ne definim. Avem moduri si moduri de a ne comporta purta cu cei din jurul nostru, dar cum ne purtam cu noi? Cum ne purtam pe noi?

Doar acest mic moment de melancholie mi-l permit, in pragul sarbatorilor. Pana una-alta, aceasta este Blog of Joy, nu Blog of Philosophy, si trebuie sa va insuflu si voua spiritul sarbatorilor in mod prematur. Asta e reteta fericirii mele! Asta si radioul lui Mos Craciun, pe care il ascult negresit cateva ore pe zi. Of, numai de-ar fi ploaia de-afara o ninsoare cu fulgi mari si pufosi…

🙂

 

Let it snow, let it snow, let it snow…

O zi de ninsoare e de-ajuns pentru ca Bucurestiul sa devina un rai alb sau un iad maro. Nu-i doresc nici macar lu’ basescu sa conduca pe o asemenea vreme, si asta spune multe!

Zona rezidentiala Baneasa a fost la fel de conectata de Bucuresti precum Cucuietii din Deal. Dar pun pariu ca locuitorii Cucuietilor n-au nici patinoar pe sosea, nici expozitie de masini ale secolului 21 care se intinde pe zeci de kilometri. Deci, avem cu ce ne mandri!

Cu aceasta minunata ocazie mi-am mai lucrat si eu muschii gambelor, ca prea erau atrofiati. Pentru amatori, va spun ca de la Jollie Ville Mall (Sos. Erou Iancu Nicolae) pana la Piata Presei se face lejer o ora jumate de mers pe jos. Pentru neamatori, aceeasi distanta o parcurgeti cu mijloacele de transport in comun (daca vin si daca nu degerati intre timp) in aproximativ doua ore.

In alta ordine de idei, ma bucur ca a nins. Mi-am dorit din suflet un ultim Craciun alb in Bucuresti, pana sa ma scald in nametii Angliei/Germaniei/Olandei, si pare-se ca Mosul mi-a adus deja ce m-am dorit. Poate cu ocazia asta mai ingheata si rautatile noastre, iar ninsoarea va cerne mai multa intelepciune in unii din noi. In altii, macar putina.

De maine merg cu skiurile la scoala. Asta daca nu se ofera cineva sa ma ia cu saniuta!

PS: Am o veste buna si o veste proasta pentru amatorii de drifturi periculoase. Vestea buna e ca soseaua e acoperita cu un strat gros de gheata. Vestea proasta e ca deasupra stratului de gheata este un strat si mai gros de masini. Ala nu se da dus cu una-cu doua…